Răsărit surprinde un moment de trecere: ieșirea din întuneric spre lumină, începutul unei noi zile, dar și începutul unui nou sens. Sculptorul lucrează cu contrastul dintre piatra păstrată brută, ca o masă grea a materiei, și figura interioară, netezită și clară, care pare să se desprindă din bloc, ca o apariție.

În centrul compoziției vedem o siluetă feminină stilizată, cu brațele ridicate într-un gest care poate fi citit ca deschidere, înălțare sau eliberare. În jurul ei, suprafața pietrei este fragmentată în raze și muchii, ca o explozie controlată a formei: imaginea plastică a luminii care sparge învelișul și își face loc.

E o lucrare despre naștere și devenire: figura nu este plasată în fața pietrei, ci pare să se nască din ea. Astfel, răsăritul nu e doar un fenomen al cerului, ci o metaforă a trezirii interioare—momentul în care ceva prinde contur, se desprinde, capătă verticalitate. Travertinul, cu alternanța dintre brut și finisat, susține ideea: din materie inertă se ivește o prezență vie, orientată spre lumină.