Lucrarea nu este un portret comemorativ clasic, ci o construcție simbolică a conștiinței eminesciene. Bustul lui Mihai Eminescu este tratat într-o manieră geometrizată, tensionată, aproape arhitecturală.

Capul nu este rotunjit firesc, ci fragmentat în planuri tăioase, ca și cum gândul ar fi fost cioplit direct în piatră. Această abordare sugerează nu omul Eminescu, ci mintea lui - un spirit care a purtat în sine rupturi, contradicții, absoluturi. Privirea este adâncită, retrasă, lipsită de emfază. Nu caută dialog cu privitorul, ci pare orientată spre un spațiu interior. Eminescu nu „privește” lumea - el o gândește.

Chipul său devine un loc de tensiune între luciditate și vis, între rigoare și ardere interioară. Contrastul dintre bronzul închis al bustului și piatra deschisă a soclului este profund simbolic. Bronzul - dur, dens, rece - reprezintă eternitatea spiritului, în timp ce gresia, mai vulnerabilă, este lumea concretă, istorică, trecătoare.

În ansamblu, lucrarea propune o imagine a lui Eminescu ca arhetip al intelectualului tragic: lucid până la durere, interiorizat, neîmpăcat. Este un Eminescu fără romantism facil, fără lirism exterior, dar cu o demnitate tăcută, aproape ascetică. Această sculptură nu cere admirație imediată. Ea cere timp. Exact ca poezia eminesciană.