Rugăciune este o lucrare profund contemplativă, care transmite mai mult prin absență și sugestie decât prin detaliu explicit.

Sculptura reprezintă o figură umană stilizată, preot, sau mai degrabă călugăr, surprinsă într-o atitudine de reculegere intensă. Capul este plecat, aproape absorbit de propria interioritate, iar trăsăturile feței sunt estompate, aproape dizolvate în volum. Această lipsă a individualizării pare intenționată: personajul nu este un individ anume, ci omul universal, aflat în dialog cu sinele sau cu divinitatea.

Umerii aduși în față și postura închisă sugerează povara gândurilor, a suferinței sau a întrebărilor existențiale. În mâini (sau sprijinit pe genunchi) apare o carte – cel mai probabil un simbol al Scripturii, al cunoașterii sacre sau al cuvântului ca punte între om și transcendent.

Suprafața sculpturii este tratată auster, cu texturi brute, aproape nefinisate, ceea ce amplifică senzația de sinceritate și gravitate. Materialitatea grea pare să ancoreze rugăciunea în lumea pământească, făcând din actul spiritual unul profund uman, nu idealizat.

Amplasarea în Parcul Micul Cluj din Ungheni adaugă o dimensiune importantă: în mijlocul naturii și al vieții cotidiene, sculptura funcționează ca un loc de oprire, de liniște. Ea invită trecătorul la introspecție, nu prin gest teatral, ci prin tăcere.

În ansamblu, Rugăciune este o lucrare despre interiorizare, smerenie și nevoia de sens. Nu strigă, nu impune – ci așteaptă. Și tocmai această tăcere o face puternică.