Având schița compoziției în atelierul său din Sankt-Petersburg timp de mai mulți ani, Dumitru Verdianu transformă acest proiect într-un gest de întoarcere: îi „aduce acasă”, la Ungheni, pe Mihai Eminescu și Ion Creangă. Lucrarea este gândită monumental, iar tocmai această monumentalitate o scoate din registrul unui simplu obiect de parc: ea funcționează ca reper comemorativ și ca punct de reculegere culturală, motiv pentru care a fost amplasată separat de celelalte manopere ale ediției.

Verdianu nu urmărește o narațiune descriptivă, ci concentrează mesajul în gesturi arhetipale și în relația dintre două prezențe masive, aproape monolitice. Chipurile, suficient de individualizate pentru recunoaștere, sunt încadrate de volume simplificate, cu suprafețe păstrate pe alocuri aspre, ca și cum piatra ar reține în ea greutatea timpului. Această opțiune plastică mută accentul de pe anecdotă pe esență: prietenia și despărțirea devin teme universale, nu doar episoade biografice.

Momentul evocat este cel al ultimei despărțiri, interpretat ca o întâlnire gravă, dominată de regret. Apropierea celor doi sugerează solidaritate și atașament, însă postura lor indică și inevitabilul: sunt împreună, dar separarea e deja prezentă, ca o distanță care începe să se deschidă chiar în interiorul grupului. Tristețea nu este teatrală; ea se transmite prin tăcerea formelor, prin verticalitatea apăsată și prin felul în care masa sculpturală pare să „închidă” un rămas-bun definitiv.

În acest fel, Mihai Eminescu și Ion Creangă devine o lucrare despre memorie și continuitate: doi clasici ai literaturii române sunt fixați în piatră nu ca statui triumfale, ci ca simbol al unei prietenii exemplare și al pierderii care însoțește orice destin. Sculptura nu impune doar admirație, ci invită la reflecție—asupra omului din spatele numelui celebru, asupra legăturii dintre spirite și asupra modului în care cultura păstrează, dincolo de despărțire, ceea ce este esențial.