Topogan pare, la prima vedere, o joacă – dar una ciudată, inconfortabilă. Sculptura reprezintă o figură umană stilizată, rigidă, aproape mecanică, prinsă într-o poziție care amintește de alunecarea pe un tobogan, însă fără bucuria asociată copilăriei. Lemnul brut, crăpat, cu urme vizibile de tăietură, transmite greutate, uzură, timp.

Topoganul, simbol al copilăriei și al libertății, este aici transformat într-un dispozitiv de imobilizare. Personajul nu pare să se joace, ci să fie fixat, prins într-un parcurs pe care nu l-a ales. E o metaforă puternică pentru maturizare, rutină sau chiar sistemele sociale care „ne poartă” fără să ne mai lase să ne opunem.

Lemnul, material viu, păstrează fisuri, noduri, cicatrici. Sculptura pare să vorbească despre urmele pe care viața le lasă asupra corpului și psihicului. Nimic nu e neted, nimic nu e perfect – exact ca experiența umană.

Titlul Topogan funcționează ironic. Ne așteptăm la ceva ludic, dar primim o imagine aproape dramatică. E un contrast care provoacă privitorul să reflecteze la cât de des lucrurile care ar trebui să ne aducă bucurie devin surse de presiune.

În ansamblu, lucrarea pare o meditație asupra pierderii libertății, a trecerii de la joc la obligație, de la copilărie la existență fixată, rigidă.