Lucrarea este un corp redus la esență, aproape un volum pur. Asta mută accentul de la individ la stare: meditația nu aparține cuiva anume, ci este o condiție universală. Forma alungită, verticală, sugerează axul interior al ființei – coloana, respirația, legătura dintre pământ și gând.

Nu e o mișcare spre exterior, ci o adâncire în sine. Volumul pare să se strângă, să se adune. Suprafața nu e netedă; urmele de daltă rămân vizibile. Meditația nu e idealizată ca pace absolută, ci ca proces: o liniște câștigată prin efort, prin frecare cu materia și cu sinele. Patina verde, dată de timp și mediu, face ca sculptura să pară aproape vegetală, ca și cum ar crește din pământ. Nu domină spațiul, ci îl ascultă.

Meditația devine aici o formă de armonizare cu ritmul naturii. Curbele moi pot trimite discret la un corp feminin, dar fără senzualitate explicită. Mai degrabă e vorba de principiul receptiv, interior, contemplativ – opus forței sau acțiunii. În ansamblu, Meditație pare o prezență tăcută, un martor. Nu spune, nu explică, nu cere. Doar este.