Cele două volume mari, unite sus într-un arc, sugerează părinții. Nu sunt individualizați – sunt principiu, nu portret – sunt împreună. Unitatea lor creează spațiul interior. În deschiderea centrală apare silueta mică: copilul.

Nu e adăugat, ci născut din forma mare. Golul nu e lipsă, ci loc de adăpost – familia ca spațiu sigur. Corpul masiv, ancorat în pământ, transmite durabilitate. Familia nu e fragilă sau sentimentală, ci structură de rezistență a comunității. Textura brută și simplificarea extremă a pietrei trimit la un arhetip: familia ca realitate veche cât omul, dincolo de epocă, stil sau ideologie.

Familie nu ilustrează afecțiunea; o construiește în piatră. Este o formă despre împreună, despre protecție și continuitate – o lecție simplă, spusă cu mijloace esențiale. Amplasată la nivelul privirii, în verdeață, sculptura nu domină, ci stă. E o prezență tăcută, cotidiană – așa cum e familia adevărată.