Forma dominantă, înaltă și subțire, evocă un stâlp arhaic – nu un corp uman, ci o axă a memoriei. Sculptura pare să crească din pământ asemenea unei urme de civilizație care refuză să dispară.

Elementul curbat din partea inferioară sugerează simultan: o aripă (naștere spirituală), un val (curgerea timpului), sau o vatră protectoare. Este partea vie, organică, feminină a culturii Cucuteni – legată de pământ, rodire, ciclicitate.

Suprafața nu este netedă: ea păstrează urme, tăieturi, ritmuri. Acestea pot fi citite ca o scriere preistorică, apropiată de simbolurile ceramicii cucuteniene, unde sensul era transmis prin semn, nu prin cuvânt. Nu vedem chip, brațe sau detalii recognoscibile. Cultura Cucuteni nu este reprezentată ca „om”, ci ca principiu: continuitate, echilibru între vertical (cer) și curbat (pământ).

Culoarea deschisă și amplasarea printre arbori fac sculptura să pară un fragment de lumină solidificată. Ea nu domină spațiul, ci îl ascultă. Cucuteni nu este o sculptură cu tentă istorică, ci un semn al memoriei profunde. Este o formă care nu explică trecutul, ci îl lasă să respire în prezent.