Troița nu este cioplită clasic, ci asamblată din grinzi, ca o arhitectură arhaică. Lemnul nu ascunde îmbinările, cuiele, straturile. Credința apare aici ca lucru făcut cu mâna, nu ca ornament.

Elementele verticale și treptele orizontale sugerează o scară: urcare, efort, drum. Nu e o cruce a finalului, ci una a procesului - credința ca mers, nu ca sosire. Crucea mare domină, dar lângă ea apare o structură mai mică, deschisă, aproape ca o poartă sau casă. Este dialogul dintre axa divină (sus–jos) și spațiul uman (împreună, aici).

Lemnul poartă timp: s-a înnegrit între timp, a crăpat, a îmbătrânit. Spre deosebire de piatră, el trăiește și moare. Troița devine astfel un semn al credinței vii, supuse vremii și istoriei.

Troița de la Ungheni nu este un monument de reprezentare religioasă, ci unul de mărturie, de memorie. Ea spune că sacralitatea nu stă în fast, ci în construcție, răbdare și comunitate. Este o cruce care nu impune, ci însoțește prin vremuri.