Strămoșii este o sculptură despre continuitate, nu despre trecut. Două figuri – un bătrân și o bătrână – sunt unite într-un singur bloc de piatră, ca și cum timpul însuși ar fi fost comprimat într-o formă stabilă. Trupurile lor se ating, se sprijină, se prelungesc unul în celălalt.

Bătrânul are chipul marcat, barba grea, privirea adâncă – nu severă, ci una care știe. Nu judecă și nu poruncește. El stă, pur și simplu, ca o prezență care a trecut prin multe și a rămas. Bătrâna, în schimb, are trăsături netede, aproape zâmbitoare, senină.

Arcul de piatră din spate este un element-cheie. El sugerează poarta timpului, casa, pragul, sau chiar bolta cerului. Sub acest arc, strămoșii sunt adăpostiți de lume, ca într-un spațiu sacru al memoriei. Este locul unde identitatea se transmite fără cuvinte, fără explicații.

Textura dură a gresiei, vorbește despre timpul greu, despre vieți trăite în condiții aspre. Piatra nu este șlefuită până la perfecțiune; dimpotrivă, ea păstrează imperfecțiunile, ca pe niște amintiri care nu trebuie șterse. Aici, Strămoșii nu sunt idealizați – sunt reali, grei, apăsători, dar necesari.

Strămoșii funcționează ca un reper tăcut. Nu comemorează un eveniment, ci o condiție: aceea de a fi purtător al celor de dinainte. Sculptura nu cere admirație, ci recunoaștere – recunoașterea faptului că fiecare pas înainte are în spate o greutate care îl face posibil. În esență, Strămoșii este o lucrare despre memoria vie: nu cea scrisă, nu cea celebrată, ci cea purtată în trup, în nume, în felul de a fi.