Răstignirea poetului propune o imagine concentrată a destinului eminescian, în care figura umană este prinsă în geometria severă a crucii. Nu dramatismul exterior domină, ci o tăcere grea: trupul apare fragmentar, ca și cum omul ar fi pe jumătate acoperit de propriul simbol, de timpul care îl fixează și îl transformă în emblemă. Gestul mâinii, singurul accent cald și viu, aduce în prim-plan vulnerabilitatea și omenescul din spatele mitului. Crucea devine, astfel, nu doar semn al suferinței, ci și ax al intersecției dintre ideal și real, dintre iubire și neîmplinire, dintre geniu și singurătate. Realizată în gresie, lucrarea vorbește despre sacrificiul creatorului, dar și despre felul în care opera îl păstrează: un trup oprit în piatră, o conștiință care rămâne în lumină prin cuvânt.