„Mama” este o sculptură a ocrotirii tăcute și a iubirii fără discurs. Figura feminină nu se impune prin gesturi largi sau expresii dramatice, ci prin stabilitate. Ea stă așezată, cu trupul masiv, aproape contopit cu piatra, devenind ea însăși un adăpost. 

Copilul, abia schițat, se sprijină de corpul mamei, ca de un relief firesc al lumii, nu ca de o persoană separată. Formele sunt rotunjite, grele, dar blânde. Nu există colțuri ascuțite: totul curge, se adună, se închide într-o geometrie a siguranței.

Capul mamei este simplificat, aproape anonim, sugerând că nu este vorba despre o mamă anume, ci despre arhetipul maternității. Ea nu privește în afară, ci pare orientată spre interior, spre copil și spre sine, într-o concentrare calmă, definitivă. Blocul masiv de piatră din spate funcționează ca un perete protector, un scut simbolic. Mama nu este doar ființă, ci și structură, sprijin, temelie.

Copilul nu este îmbrățișat, ci ținut prin simpla prezență: el există pentru că mama există. Această reținere emoțională face sculptura cu atât mai puternică – iubirea este presupusă, nu demonstrată. Textura gresiei, cu urmele vizibile ale dălții, sugerează ideea că maternitatea nu este netedă, idealizată, ci trudită, construită prin efort, timp și sacrificiu.

Piatra poartă urme, la fel cum mama poartă urmele vieții copilului ei. În spațiul public, „Mama” devine un monument al stabilității umane într-o lume schimbătoare. Nu vorbește despre eroism, ci despre permanență.

Nu despre sacrificiu spectaculos, ci despre prezență continuă. Este o sculptură care nu cere atenție, dar care, odată observată, rămâne adânc întipărită în memorie. În esență, „Mama” de la Ungheni a sculptorului Verdianu nu reprezintă un moment, ci o stare: aceea de a fi sprijin, fără a cere nimic în schimb.