Icoană de tradiție bizantină, databilă probabil în secolele XVII–XVIII, realizată pe lemn, cu urme vizibile de tempera și foiță metalică (astăzi aproape pierdută). Starea de conservare fragilă.

Figura centrală este Isus Hristos – păstorul, nimbat, reprezentat frontal, într-o atitudine calmă, ușor dinamică.

În mâna dreaptă ține un toiag, atribut specific pelerinului, păstorului sau misionarului. 

Trăsăturile feței sunt alungite, ascetice, cu ochii mari, ușor melancolici, orientați nu spre privitor, ci dincolo de el — un procedeu clasic în iconografie, menit să indice vederea spirituală. Nu avem realism anatomic, ci o transfigurare a trupului, supusă legilor teologice ale icoanei.

Fundalul, cândva probabil aurit, este acum oxidat și fragmentat. Această degradare creează, paradoxal, o poezie a timpului: icoana nu mai este doar imagine sacră, ci și martor istoric, purtând urmele rugăciunilor, ale fumului de lumânare, ale atingerilor repetate.

Această icoană nu caută să impresioneze vizual, ci să mijlocească. Ea funcționează ca o „fereastră” între lumi: toiagul → drumul credinței, postura dreaptă → statornicia, nimbul → harul, degradarea materială → fragilitatea omului în contrast cu permanența sacrului.

Privită în contextul secolelor XVII–XVIII, icoana reflectă o spiritualitate rurală sau monahală, profund ancorată în ritmurile vieții cotidiene, unde sfinții nu sunt îndepărtați, ci însoțitori.