Dorind să ofere publicului un subiect realist, pe înțelesul privitorului, sculptorul a apelat la memoria preistorică, un fapt uitat sau necunoscut de multă vreme: Cândva Moldova a fost fundul Mării Sarmatice. Dovadă servește însuși piatra lucrată, factura li conținutul acesteia. Scopul intervenției artistului a fost unul de accentuare a însușirilor materialului și, în final, de ”reanimare” a unei realități aproape imemorabilă.

Lucrarea pornește de la o intenție asumată: să ofere publicului un subiect realist, ușor de recunoscut, dar încărcat de o semnificație profundă. Sculptorul nu inventează un mit nou, ci recuperează o „memorie” mult mai veche decât istoria omului: faptul că, într-un timp îndepărtat, spațiul Moldovei a fost acoperit de Marea Sarmatică. În acest sens, sculptura devine o lecție vizuală despre origini geologice, o punte între prezentul privitorului și un trecut preistoric.

Piatra însăși este argumentul central al lucrării. Textura ei, porozitățile și „urmele” din masă nu sunt tratate ca defecte, ci ca martori ai timpului.

Prin urmare, sculptura își împlinește scopul dublu: pe de o parte, evidențiază frumusețea internă a materialului (factura, densitatea, urmele), pe de altă parte, transformă această materialitate într-un mesaj cultural accesibil. Privitorul nu contemplă doar un obiect artistic, ci intră într-o relație cu timpul lung al pământului: cu o Moldovă care, înainte de a fi peisaj, a fost mare.