Casa, deși uitată, nu e prăbușită complet, dar nici stabilă. Este prinsă într-un moment de instabilitate permanentă, sugerând o părăsire lentă, nu bruscă. Nu e ruină spectaculoasă, ci o destrămare tăcută.

Blocul desprins din bază poate fi citit ca o treaptă care nu mai duce nicăieri, sau chiar o amintire: ceva ce a fost cândva parte din întreg, dar acum stă separat, inert.

Gresia, cu textura ei aspră și cu petele de oxidare, vorbește despre eroziune și trecerea timpului. Casa nu e distrusă de un eveniment violent, ci de uitare. Natura din jur e vie, verde, indiferentă – viața continuă fără ea.

La nivel metaforic, lucrarea poate fi citită ca imaginea unei case lăuntrice abandonate: identitate, copilărie, credințe sau relații care nu mai sunt locuite. 

În fine, Casă uitata, este o lucrare melancolică, dar nu dramatică. Mai degrabă resemnată.